Colinde - Manastirea Lipnita
Viata monahala Viata monahala O zi din viata de manastire
O zi din viata de manastire
Aici, în spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara în ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amândoua învaluite într-un nimb de sfintenie, în lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamânt astfel de locuri în care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si în manastire pentru niste repere orare absolute necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului în acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”. În manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara înspaimântoare de care se tem atât de mult oamenii, ci este poarta prin care trecem în vesnica bucurie, în acel tarâm catre care se ridica gândurile noastre clipa de clipa.
Dar pentru ca multi oameni nu stiu cum decurge viata de zi cu zi pe tarâmul binecuvântat al manastirii, voi încerca sa va povestesc, atât cât voi putea cuprinde în prea neputincioasele cuvinte omenesti.
Când întreaga natura este înca cufundata în linistea senina a noptii, toaca începe sa-si picure chemarea cu dulce glas, semanând atât de bine cu blânda bataie a Domnului în usa inimii noastre. Desprins parca din cartile de povesti, acest moment trezeste în orice suflet un sentiment greu de descris în cuvinte. Încercati numai sa va închipuiti cum, în întunericul noptii, în mijlocul unei câmpii încremenite în tacere, se aude o toaca batând, rasunând pâna în departari, ca semn al începerii unei noi zile, înca o zi pe care Domnul ne mai da s-o traim pe pamânt.
Inima noastra, unindu-si parca ritmul batailor cu toaca, se trezeste plina de râvna si de dorinta fierbinte ca aceasta noua zi sa fie o Jertfa a Iubirii mai deplina si mai curata decât cea de ieri. Si, uneori, atât de bine se armonizeaza, încât ti se pare ca toaca bate din interior, din inima ta, si de acolo, revarsându-se în afara, învaluie întreaga natura în naframa imaculata a iubirii si a dorului de cer. Aceste batai de toaca vestesc bucuria nasterii unei noi zile, o zi care asteapta sa fie traita la intensitate maxima, fara nici o clipa petrecuta în zadar.
Dupa ce toaca îsi conteneste chemarea, roua tacerii se reaseaza peste întreaga fire. Este perioada în care, în taina chiliei, fiecare îsi începe ziua cu Dumnezeu. Sunt primele suspine, primele rugaciuni ale unei zile. Fiecare îsi deschide sufletul în fata lui Dumnezeu în tacerea diminetii, în tacerea gândurilor, în tacerea mintii…E clipa în care inima e cea care vorbeste cu Dumnezeu!
Aceasta convorbire este întrerupta curând de sunetul puternic al clopotului, amplificat de tacerea zorilor si acompaniat, de ici de colo, de câte un ciripit somnoros. Dangatul solemn cheama la rugaciunea obsteasca. În lumina palida a lunii încep sa se distinga câteva umbre, parca vaporoase, care se îndreapta cu mers lin catre Sfânta Biserica. Tacerea abisala care domneste pretutindeni este tulburata numai de fuga vreunui iepuras ce-si gasise culcus în florile de pe marginea aleii. Acest drum, prin bezna noptii sau prin licaririle zorilor, catre Sfânta Biserica cea prea stralucitoare, pare a fi drumul ontologic al fiintei umane de la întuneric catre lumina sau un drum initiatic, care te duce de pe pamânt la cer, pe acest drum lasându-ti toate grijile si preocuparile lumesti, pierzându-te chiar pe tine însuti pentru a te regasi întrupat într-o personalitate îngereasca.
Apoi munca se reia pâna când bing-bang-ul clopotului va anunta ultima slujba a zilei. În semiobscuritatea sfântului lacas, cu trupurile împovarate de o binecuvântata oboseala, aceleasi suflete incandescente înalta rugaciuni pentru întreaga lume, pentru credinciosi si necredinciosi, pentru cei care nu stiu, nu pot sau nu vor sa se roage, cerând pentru toti pace, bucurie si mântuire.
La terminarea slujbei, somnul noptii a învaluit de mult întreaga fire. Aceleasi fapturi, parca vaporoase, se întorc, cu mers lin, la chiliile lor, privind frumusetea câmpiei îmbratisata de razele lunii si pierzându-se cu gândul în nesfârsitele sfere ceresti, unde nadajduiesc sa ajunga curând, poate chiar în aceasta noapte. Dar ele sunt pregatite… Nu le sperie moartea pentru ca sunt întotdeauna gata sa-si ia zborul spre Mirele lor ceresc.
Îmi voi întrerupe aici povestirea pentru ca ceea ce se întâmpla în continuare în chiliile inundate de lumina calda a candelei este o taina, este taina fiecarei maici, este prinosul nevointelor personale ale fiecarui suflet. Ce se întâmpla acolo este o taina pe care o stie numai Dumnezeu si duhovnicul. Acolo, în tacerea noptii, se varsa lacrimi mai curate decât roua crinilor, acolo se înalta rugaciuni fierbinti pentru întreaga lume, acolo se primesc minunati soli ceresti, acolo se duc lupte de neimaginat cu duhurile rautatii, dar toate în taina, nestiute de nimeni… Ce se întâmpla noaptea în acele prea smerite chilii ale maicilor, nu se poate descrie… E momentul tainic când esti numai tu si Dumnezeu si sunteti atât de aproape pentru ca El se coboara în inima ta, facându-si din ea un templu stralucitor, caci cum ar putea sa nu Se pogoare într-o inima care Îi slujeste cu atâta dragoste?
Iar când, într-un târziu, dai odihna tâmplelor tale ostenite, simti cum inima îti zboara pâna la cer, sau cerul se pogoara pâna la ea, si cu suspinuri adânci continua sa rosteasca plina de dor eterna rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!”.
Una câte una, toate maicile se aduna în sfântul lacas ca într-o noua arca a lui Noe si se închina cu evlavie în fata sfintelor icoane. Fiecare miscare se face cu simplitate si naturalete, facând parte dintr-un ritual sacru, care de doua mii de ani se pastreaza neschimbat, un ritual care nu urmareste sa încânte pe nimeni, ci tinde numai sa exprime cât mai bine sentimentele. Privindu-l nu poti sa nu fi impresionat de aceste Regine ale Iubirii, atât de marete în smerenia lor. Întreaga slujba se desfasoara conform aceluiasi ritual sacru, atât de vechi, dar mereu nou prin ceea ce trezeste în inima fiecaruia. Ca o cununa a slujbei de dimineata si ca cea mai aleasa floare din buchetul slujbelor întregii zile este Sfânta Liturghie, taina mai presus de puterea de întelegere a oamenilor si a îngerilor, care pogoara cerul pe pamânt, Dumnezeu jertfindu-Se –a câta oara?– pentru noi, nerecunoscatorii si nemultumitorii.
Dupa ce sufletul se umple de virtuti din aceasta hrana spirituala, urmeaza ca si trupul sa-si primeasca hrana materiala. La sunetul clopotelului maicile se aduna în trapeza manastirii, fiecare asezându-se în tacere la locul ei si, în timp ce manânca pentru trupeasca neputinta, asculta cu atentie cuvântul de învatatura ce se citeste dintr-o carte de suflet folositoare. Dupa rugaciunea de multumire de la sfârsitul mesei se împart ascultarile, fiecare primind anumite sarcini pe care vi fi datoare sa le îndeplineasca în ziua respectiva, binestiind ca lucreaza pentru Domnul. În general, se desfasoara activitati ca: lucrul în atelierele de pictura si croitorie, lucrul manual (metanii si cruciulite), munca la câmp, stuparitul, îngrijirea animalelor, a florilor, precum si numeroase alte activitati gospodaresti. Aceste munci ar foarte obositoare daca n-ar fi unite cu rugaciunea, dar asa totul este usor, plin de pace si inima ti se umple de o cereasca Liturghie. Astfel trece cea mai mare parte a zilei, cu mâinile lucrând si cu inima rugându-ne.
Dupa-amiaza glasul clopotului ne cheama din nou la Sfânta Biserica pentru a ne bucura împreuna de marea cinste care ni se da de a aduce lauda Domnului aici pe pamânt, întocmai ca si îngerii în cer.
Manastirea Sf. Ioan Botezatorul - Lipnita
