Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot, încearca sa patrunda prin intermediul ratiunii într-un domeniu în care aceasta si-a dovedit dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi înteles deplin prin simpla ratiune, iar daca omul nu se opreste cuvios în fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaste decât partial. Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseori cu scepticism monahismul sau îl interpreteaza în functie de propriile mentalitati, ajungând la întelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

Încercând sa lamurim câteva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim mai întâi asupra întrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul îndoielii chiar taina care sta la începuturile caii monahale. Întrebarea „De ce intra cineva în monahism?” este absolut normala caci oricine este tentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta de bunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferi viata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la o viata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci când înca strabat perioada adolescentei visatoare si nelinistite.

Aici, în spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara în ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amândoua învaluite într-un nimb de sfintenie, în lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamânt astfel de locuri în care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si în manastire pentru niste repere orare absolute necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului în acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”. În manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara înspaimântoare de care se tem atât de mult oamenii, ci este poarta prin care trecem în vesnica bucurie, în acel tarâm catre care se ridica gândurile noastre clipa de clipa.

Dar pentru ca multi oameni nu stiu cum decurge viata de zi cu zi pe tarâmul binecuvântat al manastirii, voi încerca sa va povestesc, atât cât voi putea cuprinde în prea neputincioasele cuvinte omenesti.

Manastirea Sf. Ioan Botezatorul - Lipnita este o manastire de maici cu viata de obste. In prezent obstea este formata din opt maici si un ieromonah slujitor.

Zilnic se savarsesc cele Sapte Laude, dupa urmatorul program:

Luni-sâmbătă:

· orele 7,00-10,00: - Acatistul zilei

- Ceasurile al treilea şi al şaselea

- Sfânta Liturghie

- Parastas pentru cei adormiţi

În traditia spiritualitatii ortodoxe avem din timpuri imemoriale o rânduiala a tunderii în monahism. Nu se stie cine e autorul ei. E ca poezia populara, ca si cântecul popular, creatie anonima din traditia bizantina, poate chiar mai veche, creatie de mare profunzime filosofica, de situare în fata vietii, în fata mortii si în fata lui Dumnezeu. E ca un raspuns la Judecata cea din urma. E juramânt în fata celui mai mare Judecator. E declaratie de constiinta, legamânt pe viata si pe moarte.

Înainte de începerea slujbei candidatele sunt duse în tinda bisericii, îmbracate în alb, cu capul descoperit. Deodata se revarsa din tinda un cântec, o invocare, o lamentatie pe o melodie taraganata, zguduitoare: “Bratele parintesti grabeste a le deschide mie ca în pacate am cheltuit toata viata mea. Spre bogatia cea necheltuita a îndurarilor Tale cautând acum, Mântuitorule, inima mea cea saracita nu o trece cu vederea. Ca Tie, Doamne, întru umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si înaintea Ta!”

Monahismul, în care se materializeaza setea de traire launtrica si înclinatia spre viata spirituala, exprima una din nazuintele cele mai nobile ale fiintei omenesti. El nu este o tagaduire a vietii, ci o depasire a orizontului limitat; este o eliberare de egoism si o daruire totala în slujba binelui, adevarului si luminii; este o jertfa suprema, o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu; si, mai presus de orice, e încredere în mai mult, mai bun, mai frumos, în omul total, în omul dumnezeiesc.

Monahismul crestin este lepadarea de sine si închinarea întregii vieti pamântesti lui Dumnezeu, este optiune libera pentru sacrificiu, daruire totala, credinta neîndoielnica, generozitate si dragoste de aproapele.

“De veci ma arde-acelasi gând:
Sa fii pamânt - si totusi sa lucesti ca stea!”
( Lucian Blaga – “Pustnicul”)

În zbuciumata si prea framântata viata a omului contemporan, stapânita de ambitii si încovoiata sub povara efemeritatii, apare uneori, poate si numai pentru o clipa, eterna întrebare a sufletului obosit sa traiasca într-o lume în care totul se petrece sub semnul relativului. Este acea întrebare pe care fiecare dintre noi o avem ascunsa în adâncurile tainice ale inimii, acea întrebare care îsi gaseste puterea sa tâsneasca din strafunduri, depasind cerintele presante ale vietii cotidiene.